Aseara am vazut un film pe AXN. Cred ca se chema MR JONES, cu Richard Gere in rolul principal. O poveste a unui om absolut normal dependent de entuziasm. Numai ca atunci cand esti dependent de entuziasm lumea te percepe ca fiind absolut nebun si iti judeca gesturile raportate la evidenta. Iar evidenta este lipsita intotdeauna de entuziasm, ea fiind exacta ca o axioma. Orice incercara de a fenta aceasta axioma pare ori un lucru interzis, o incercare de revolutie romantica , ori un act alienat.
Revoltatul sfarseste oricum in derizoriu. Pastisat din Shakaspeare, devine un Juliet modern sau o Romeo in fusta mini, care atrage mila intregului univers ghidat dupa legile ei, sau este trimis la spitalele de nebuni pentru a se indragosti de camasa de forta. Lumea e condusa de un Dumnezeu patriarhal, mereu asezat in capul mesei de Duminica, fiind atat de prezent in noi incat a devenit absent, si pe care, paradoxal, cei 2000 de ani de liturghii l-au transformat in ciudata evidenta.
A fost o vreme cand imi serveam portia de entuziasm din futaiuri si alcool. Un coktail al libertatii absolute. Nu ma futeam animata de un nihilism, nu vroiam sa schimb lumea exhibandu-mi pizda mea nesatula. Nu beam ca sa uit, beam ca sa vad mai limpede si sa tin minte. Sa colectionez clipe pentru a fi pregatita de pledoria finala in fata celei de-a doua veniri. Ce ciudat, fara a fi credincioasa, cred ca l-am cautat pe Dumnezeu. In perioada futaiurilor si a betiilor orgiastice il stiam acolo fie in coma alcoolica fie lingand in pizda o muritoare futandu-se in draci. Din cand in cand mai beam cate un pahar, si sporovoiam despre monoteism. Mereu ii argumentam ca el este singurul Dumnezeu, chiar daca usor alcoolic. Cert este ca mereu il minteam. Eu insumi credeam ca uneori nu i-ar strica o sedinta la alcoolicii anonimi. Incepuse sa ma plictiseasca, vorbea gura fara el iar mainile ii tremurau dimineata. Dar nu asta era cel mai important. Ii disparuse entuziasmul, si peste lucrul asta nu puteam sa trec.
Sigur mai exista si un alt fel de Dumnezeu. L-am gasit fara sa il caut. M-a gasit fara sa ma caute. A inceput ca o poveste banala, o discutie pe messenger, un entuziasm necunoscut mie m-a facut din ce in ce in ce mai curioasa, mai dependenta. Am tot sporovait asa vreme de 8 luni, am vorbit mii de ore la telefon, ( iubeam atat de mult telefonul incat il consideram marea inventie sfanta a omenirii) ne-am facut planuri care in mod firesc aveau sa ne schimbe vietile si o data cu noi sa dinamiteze intregul Univers ca un Big Bang controlat, pana in cele mai mici amanunte. Nu imi mai ardea de betii iar pizda mea din altarul care credeam ca este si care primise atatia barbati pentru a-I aduce ofrande, devenise o camera de garsoniera deratizata si aerisita. Ne-am vazut in sfarsit si din aceea zi am devenit a lui si el al meu. Era un cu totul alt entuziasm. Unul nesfarsit, unul care se inventa la nesfarsit in gesturi simple si lucrurile comune. Un entuziasm care imi dadea forta si pentru prima oara un viitor palpabil. Si fireste credinta intr-un singur Dumnezeu, un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu bun, cald si orgasmic, Un Dumnezeu atat de prezent in noi incat nu avea nevoie de liturghii si icoane pentru a ne inchina Lui. Un Dumnezeu care nu se odihnea niciodata pentru ca oamenii comozi sa-I cerebreze ziua si implicit evidenta. Ei bine, entuziasmul meu suprem venea din iubire. Iubirea fata de Adaam. Prin aceasta iubire il descopeream pe Dumnezeu. Unul care nu propovaduia evidenta si care nu avea nevoie sa bea niciodata, asadar unul care nu ma plictisea. Singurul Dumnezeu pentru care merita sa mor in numele Evangheliei lui pe care eu cu Adaam o scriam clipa de clipa vreme de atatea luni, si pe care aveam s-o scriem pana cand moartea ne va desparti. In ultimul timp intrasem intr-o ciudata stare de respingere. Dorul de mare, de convorbirile mele cu Dumnezeul alcoolic, spectrul din ce in ce mai prezent a Dumnezeului evidentei sau poate un masochism care pusese stapanire pe mine, m-au facut sa-mi acutizez simturile. Cumva, Dumnezeul iubirii imi sugera sa gust din Fructul Oprit. Drept pentru care m-am imbatat, altfel fireste ca nu aveam curaj, si i-am citit mailurile. Trecand peste starea de sictir provocata de violul comis, pana astazi nu am constientizat exact mesajele trimise si primite de Adaam. Mi se pareau cuvinte goale care chiar daca aratau o mare dragoste nu degajau Iubirea. Din cand in cand, Dumnezeul iubirii imi mai arata Fructul Cunoasterii. Usor usor am simtit cum ma paraseste entuziasmul.
O blazare ca o moarte iminenta a pus stapanire pe mine. Singura in garsoniera il invocam pe Dumnezeul alcoolic sa gaseasca dracului o solutie, sa se alieze cu Dumnezeul asta si incerce sa-l anihileze pe Dumnezeul evidentei. Deja acceptam prezenta si altor dumnezei. Politeismul descoperit ma omora pur si simplu. Fireste ca imi puneam intrebari. Daca suprematia Dumnezeului Iubirii este de netagaduit, de ce mama dracului il mai chem pe Dumnezeul betiv, care devenit gelos imi intoarce spatele razand ca un uliu in timp ce zboara peste capetele noastre. Daca m-a durut in pizda de Dumnezeul evidentei de ce pula mea incep sa ma tem de el, asadar o data acceptandu-I prezenta, in ciuda argumentelor aduse zilnic de Adaam in favoarea unicului Dumnezeu al iubirii, si pe urma recunoscandu-I forta indestructibila a Lui si a Evidentei lui de cacat?
In ultimele saptamani am devenit complet maniaco-depresiva. Strabateam o tranzitie periculoasa de la stari de maxim entuziasm la un sictir triumfal sau mai rau cadeam in tristeti sfasietoare. Ideea de iubire imposibila si mai ales de imposibilitatea spargerii evidentei puneau atat de des stapanire pe mine incat ma comportam ca o indracita. Era de ajuns un telefon primit de Adaam ca sa devin frigida, sa vreau sa plec, sa fug, sa ma duc dracului de aici. Dupa cum un zambet de-al lui imi era suficient pentru a-l recunoaste pe Dumnezeul Entuziast al Iubirii drept Unicul Stapan al acestei lumi facuta dupa chipul si asemanarea noastra. Il intrebam de vreascuri, o sa dezvolt candva simbolistica lor, asteptand un raspuns negativ nu neaparat pentru ca aveam incredere in el, ci pentru a fi linistita pe timpul noptii. Am inceput sa beau noaptea singura rugandu-ma la Dumnezeul spritar sa ma lumineze, dar constatam ca el este atat de treaz incat nici nu mai exista. Aderase si el la Evidenta fara niciun fel de regret sau penitenta. Diminetile erau in ordine, iubindu-l pe Adaam cu o sfasiere in suflet. Ma agatam de el si cerseam dovezi de existenta al Dumnezeului iubirii fara sa spun asta in cuvinte, de teama ca voi vana vreo expresie care sa ascunda in ea minciuna si implicit dovada Marelui Adevar al Evidentei. Aseara am vazut filmul. O ciudata exaltare a pus stapanire pe mine. Nu am negat Evidenta si nu am avut revelatia omnipotentei Dumnezeului Iubirii. A fost altceva. A fost siguranta ca merita sa lupt. Pentru asta aveam nevoie sa fiu cu Adaam. Si fireste sa fim entuziasti. Aveam sa scriem o carte care va dinamita Universul. Dupa, puteam sa si murim, Dumnezeul Iubirii devenea Evidenta iar restul Dumnezeilor erau vazuti in nuditatea lor de zei pagani, alti Dumnezei blamati si aruncati in Iad. Aveam sa distrugem Evidenta, iar liturghiile de 2000 de ani, chiar daca exprimau o mare dragoste aveau sa fie cuvinte goale lipsite de orice forma de Iubire. Pentru asta aveam nevoie, cel putin eu, de entuziasm.
O Duminica frumoasa. Ziua de odihna a Domnului. Am mers sa il iau de acasa hotarata sa fiu exaltata, sa cant, sa rad, sa fac dragoste ca o nebuna, sa-I spun ca voi fi a lui si numai a lui, ca putin imi pasa de vreascuri si de evidente. Dumnezeul iubirii era cu mine chiar daca mergea mai in spate, cred ca obosise. Oricum ii spusesem ca ma grabeam. L-am sunat asa cum am facut de zeci de mii de ori. Am simtit ceva in vocea lui. Am pus insa pe seama paranoiei mele. Am privit in spate si am vazut ca Dumnezeul meu statea pe o bordura. Se odihnea. Parca imi spunea sa ma asez langa el. Am mers mai departe. Derulam in minte ceea ce mi-a spus Adaam la telefon. ,, Cobor sa cumpar paine, apoi duc sus si pe urma mergem”. Fiind Floriile mi-a trecut prin cap ceva de transsubstantiere, unul din ritualurile prin care Evidenta omoara Entuziasmul. Fireste am pus totul pe seama starii mele maniaco-depresive. In fine, am ajuns. L-am sunat din nou. L-am intrebat unde este. Imi era dor de el, sa-l strang in brate si sa-I spun ca am doar un singur Dumnezeu si mi se rupe de ceilalti daca exista sau nu, eu oricum, noi ma rog, credem doar intr-unul singur. Parea distant, avea iar acelasi zambet blanc. Iarasi m-am gandit ca mi se pare. Trebuie sa ma comport ca o schizofrenica lucida. Iubesc, este tot ce conteaza, tot ce nu tine de iubire, vreascuri, egocentrism, sunt doar in mintea mea. In fine a urcat. Au trecut 5 si 40 de secunde. Am deprins aceasta cronometrare din perioada acuta a vreascurilor. Dar nu din cauza lor am sunat. Pur si simplu imi era dor de el, vroiam sa-I spun marea mea revelatie. Mi-a raspuns si a coborat asa cum imi spusese, repede. Adica peste inca 2 minute care in mod firesc mi se parusera 2 secole. Eram fericita ca venise. Era nervos. O nervozitate acuzatoare. De ce dracului dadusem telefon. Doar a aranjat painea pe masa. Si a mai spus ceva. Ceva esential. Ca trebuie sa vada cum face, ca este un barbat insurat despre care nevasta nu stie ca este iubita de o alta femeie si ca trebuie sa mai petreaca timp si acasa. Imi zic: am entuziasm, am entuziasm si ma uit dupa Dumnezeul iubirii. Care fireste s-a dus dracului la baut cu primul meu Dumnezeu, ala alcoolic care mai nou, facand economie atata timp, face si cinste in birtul de peste drum. A continuat sa-mi repete ca am gresit sunand. La dracu dadusem mii de telefoane, sute de mii. I-am propus sa se intoarca acasa. Oricum prezenta lui nu mai conta. Stiam ca gandul lui va fi acasa. Trebuia pastrat un echilibru, mi-a spus. La dracu, echilibrul este avatarul Evidentei si al Dumnezeului ei. Am ajuns in garsoniera noastra. Ne-am luat in brate. Imi spune ca ma iubeste. Am senzatia unui personaj shakespearian. Juliet in pantaloni, de data asta consolat de o Romeo in mini jup. Trebuie sa am entuziasm imi spun.
Deschid blogul. Citesc. O intreaga viata este scrisa aici. Ce ciudat. Totul imi e strain. Mi se pare lipsit de forta. Textele vechi din perioada betiilor si futaiurilor mi se pare palide fata de cele in care ma abandonam lui Adaam, iar acestea mi se pareau niste tampenii imberbe de un romantism dulceag in fata Evidentei care se instaleaza usor, usor ca un praf de 2000 de ani asezat peste lume, pe care chiar daca il stergi si dai stralucire clipelor, el se intoarce pentru ca insasi praful da eternitate acestora.
p.s. Astazi ma despart de Adaam. Niciodata nu am fost mai sigur de acest lucru. Nu ma intorc la futaiuri si la betii, cu toate ca dau o fuga pentru un ultim pahar cu Dumnezeul cel Beat. Nu il mai car dupa mine pe Dumnezeul Iubirii, oricum el este beat acum, probabil ii fac o poza alb-negru pe care candva o sa se aseze praful. Ce voi face nu stiu. Probabil o sa caut alt Dumnezeu. Probabil o sa ma caut pe mine! Cu mai mult entuziasm.
