In ultimul timp am lasat-o cam moale cu blogul. Din varii motive. O oarecare blazare, o stare generala ambigua, introspectii cu iz psihanalitic, dezradacinare. Ma supun unui interogatoriu incrucisat in care eu sunt invinuita dar si procurorul rau, cu privire de hiena flamanda sau cel bun si intelegator cu ochii umezi ca un duhovnic nonagenar. Ciudata stare de fapt pe care Adaam o numeste ca fiind de gratie iar eu, in imaturitatea mea o numesc pur si simplu stare de dezagregare. Am ajuns in Bucuresti. Metropola unde visurile au nuante de gri iar marea a hotarat sa taca cel putin o perioada. Ce ciudat. Sa pleci de pe plaja unde soarele este mereu in erectie iar singura sirena sunt eu. Sa-mi iau o geanta de umar, sa ma urc in tren spre o destinatie cu destin necunoscut. Nu am venit sa ma fut, nu vreau sa experimentez nimic- demult viata nu-mi mai ofera surprize, nu vreau sa cuceresc lumea, nu vreau sa iubesc. Pur si simplu atat timp cat exista apatrizi lumea e datoare sa serveasca cina in terminalele aeroporturilor. Pentru orgasmul situatiei. Deocamdata sunt intr-un astfel de terminal. Am doar un bilet dus spre locul de oprire dar inca viza nu mi-a fost acordata. Probabil iluziile si visurile au birocratia lor. Prefer carpe diem.Sa evadez in habitacluri, sa merg insotit de calauze prin munti si prin ape. Sa am ascunsa in chiloti harta spre EL Dorado. Sa stau pe o plaja construindu-mi arca cu vedere spre steaua polara. Sa stau si sa astept SOS-urile desenate pe aisberguri… Dar asa cum am spus, marea este departe acum. Lumea nu are nevoie de ajutorul meu, iar poluarea marelui oras duce la incalzire globala iar ghetarii se transforma in inundatii. Asa ca astept cuminte in acest terminal, curioasa nu atat la ce va fi dincolo de usa ci la cine imi va deschide usa, trecandu-ma pragul. M-am trezit transporta, hipnotizata de ,,starea de gratie’’, usor furata din Paludes asa cum imi place mie sa-mi definesc ecosistemul. Nu-mi plac ingerintele in propriul meu sistem de valori, eu conduc ostilitatile, eu imi sunt Oracolul de la Delfi si eu imi stabilesc cvadraturile astrelor. Norocul meu este ca ma am. Talismanul meu sunt doar eu. Asta sunt eu in Paludes. Regina noptii, mangaiata de poezia viermilor si de cantecul broastelor raioase. Mlastina pe care o respect si care ma divinizeaza. Locul unde Dumnezeu isi da foc la vanturi si crede ca a pornit Armaghedonul in timp ce sfintii se tin discret de nas. Paludes. Futaiurile au nume de fete. Paludes. Locul de unde am plecat. Urasc itinerariile initiatice. Contin prea mult hazard si Dumnezeu in plictiseala lui se mai transforma in Acarul Paun. Inca sunt in terminal. Am viza pusa. Cerneala de pe stampila nu s-a uscat. Inca nu as pleca. As mai sta aici, mi-as cumpara bilet spre Paludes. Starea de gratie imi deschide usa. Larg. Ar trebui sa fiu fericita. Pasesc peste prag. O fac singura chiar daca mi-as fi dorit sa fiu trecuta peste el, cu tot cu trena verde-euglena din Paludes.